Pe când luna zăcea fără pată,
Lumea era răsfirată
În trei zone de câmpii
Și vreo patru preeri,
Unde cai în cinci culori,
Zburdau peste șase nori,
Cu cei șapte călăreți,
În a opta zi, tot beți.
Deși nouă vise aveau,
Doar o dată reușeau
Să atingă vrednicia
Și să scape de prostia
Celor mai de rând, mai
Înceți, al căror trai,
În anul șase mii,
Este tot lent, pe câmpii.

Acești oameni selectați
Deveneau toți șapte frați,
Iar în fața sorții gri
Au puterea de-a zâmbi,
Și a lunii clară față
Cu a ei aură de hoață
O pictează încet, încet,
Cu un scop tare concret,
Pentru a-și zugrăvi natura
Și a acoperi fisura
Din suflete erodate
Și din inimi supărate,
​De pe pământ, toate.