ca și soarele bărbatul fără femeie se rușinează
să se arate gol în miezul iernii

femeia e copacul cu frunze vii în spatele căruia
bărbatul se ascunde ca să ardă mai viu
cînd se crapă de ziuă

și pe copaci îi doare primăvara
și ei mor din picioare
și ei cîntă prin păsările cerului
după ce bărbatul moare femeia lui mai clipocește prin frunze
mai plînge înlănțuită ca o mujer dolorosa
o iederă verde închis o fulgeră strîmb peste coaste
bocetul ei e singur-singurel
taci femeie, zînă, poveste pe strună
nevăzută, neștiută, nebună

...............................................
femeia e copacul vorbitor din povestea fiilor ei
iar ei o povestesc de bine și de rău

la poarta celei mai bătrîne femei era un brad uscat,
un ram țepos spînzura în vînt
și cînta
iarna plîngea ars de chiciură
primăvara creșteau coprine ca picate cu ceară
din lacrima lui

ca și soarele bărbatul fără femeie
totuna cu femeia lui-copac se luminează