O rândunica mică
Rămasă singurică
Și-a făcut un loc în casă
Așezându-se la o fereastră

Și mi-a spus grăind duios
De- al ei suflet luminos
Care o așteaptă în zare
Departe, peste hotare

Și mă întrebat în șoaptă
Dacă dorul o așteaptă
Și i-am spus că-n depărtare
Dorul este și mai mare
Și oricând dacă va vrea
Acolo , ea va putea zbura

Dar a lăcrimat, pitica
Căci avea rănită aripa
Și nu știa încă nimic
Dacă o va mai aștepta umpic

I-am spus să nu își facă griji
Căci odată se vor regăsi
Și dorul o va aștepta
Până când ea va putea pleca

Și-am rămas îngândurată
Cum să fac s-o văd plecată
Să-și găsească al ei dor
Prins în mreaja unui nor

Rândunica mă privește
Și cu drag ea îmi șoptește
Să fac ceva să o ajut
Alinare să îi aduc

Și îndată am chemat
Norii,.. au ajutat la pansat
Luna,… a venit și ea
Rana, încet i-o curata

Și prin lacrimi triste de iubire
Rândunica, plângea de bucurie
Căci simțea cum aripioara
ÎI alină inimioara

Pe un pat de frunze albastre
Așternute peste florile rămase
Se așeza rândunica mica…..
Fericită că I s-a vindecat aripa

Și cum priveam oftând spre ea
Rândunica, parcă se schimba
Și dintr-o pasăre pitică
A devenit o mare rândunică

Și a zburat spre depărtare
Căci se vedea ceva în zare
Și dintr-o data s-a oprit
Să vadă cerul, parcă,albit

Era “dorul” care venea
Călăre parcă pe o stea
Și o îmbrățișa adânc
La sufletul lui plăpând

Și o priveam din depărtare
Cum fericirea i-a ieșit în cale
Și mă bucurăm nespus
De-al ei suflet că a ajuns

Și au plecat spre înaltul văzduh
Lăsând în urmă un frumos apus
Desprins, parcă, dintr-un simplu vis
Unde totul e ca în paradis