Astă noapte pe viscoală, intru-n casă ca pisica,
Nu pe ușă, ci pe geam, ca să creadă Aurica
Că este Adam, cotoiul, ce se află în călduri,
Și s-a reîntors... Afară l-ai lăsa, da nu te-nduri!

Mă agăț neînfricatul, de mânerul plin de gheață,
Apoi patinez pe ziduri ca-ntr-o horă săltăreață.
Geamul, scârț… Împelițata, ruginita balama,
Neschimbată de un secol, mă băgă în dandana.

Aurica, ce aude și o râmă cum forează,
Se ridică într-un cot, apoi înspre geam migrează,
Ca o umbră matahală, că e lungă cât un post,
Și n-avuși baremi o clipă să îmi caut adăpost.

-Aoleu! urlu prin beznă că-și fixase manichiura
Într-un ochi boldit de spaimă, și îmi scrijeli și gura.
Am orbit că văd doar pâclă! și-mi frec ochiul susținut,
Aurica-mi trage una: -Iarăși vii de la băut?”

Nu știu cum mă dibuise pe așa întunecime,
Că nu m-a ratat prin beznă nici jumate de zecime!
Mă bâlbâi și îmi dreg glasul căutând să-i dau răspuns,
O minciună gogonată, însă nu a corespuns.

-Ho! muiere zăpăcită, ai coșmaruri va să zică…
Ce tot sari ca apucata, ca pișcată de urzică?
Eu m-am dus după Adam c-a plecat tiptil, aseară,
Și e-un viscol infernal…Îl iubesc! Ce, vrei să moară?

-Ha! Ha! râde și aprinde trei neoane și-o veioză.
Eu în colțul de odaie, sucit ca la scolioză,
Văd pe umărul consoartei corcitura de Adam,
Și mă zăpăcesc ca dracu*, nicio scuză nu mai am!

-Mă Minciună Scofâlcită! mă ia tuta la ocară,
Și urlă de șapte moațe i-au cedat și lunecară.
Dintre tine și Adam, cel ce șade pe borduri
Așteptând mâțe hoinare, tu ești! Tot tu și-n călduri!