Eu te-am iubit pe un peron de gară
pe unde trenurile trec atât de rar,
s-a consumat cum tragi dintr-o țigară,
iubirea mi-a părut un hoby arbitrar.

Și te-am iubit pe-o bancă șubrezită
când teiul vecin se scutura de floare,
cu inima de muguri înverzită,
să-mi lași în viață o pată de culoare.

Chiar dacă șubred spătarul ei de lemn,
a rămas o bancă unde să te așezi
acum, nu s-a mai păstrat niciun însemn
e doar beton și fier ce arde în amiezi.

Gara e-n ruină, peronu-i la fel,
pe calea ferată arbuștii-și fac de cap,
totu-i sărac într-un gol de portofel
în care nici iluziile nu încap.

E ca într-o moarte ce nu mai vine,
a rămas teiul îmbătrânit și mare.
O ce frumos stau merii pe coline,
culeg, sunt coapte cireșele amare!