până la urmă au zidit ușa
oricum nimeni nu o deschidea
nu exista niciun interes să intri într-o cameră nelocuită
rece de ți se strepezeau dinții
întunecată de creștea spuză pe ochi
era o cameră spre miazănoapte
în care aluneca doar un fir din lumina curată la vecernie

în loc să dărâme pereții au zidit ușa

eu tocmai îmi așteptam rândul la topitorie
ca soldățelul șchiop din plumb al lui Andersen
mă gândeam să scriu o poezie despre oamenii amputați
după multe aventuri periculos de plicticoase
amputați de os viu sau curățați de scheletul memoriei
fructe de mare într-un restaurant de lux

încă existau oameni invizibili
care dispăreau numai când intrau sub cearceafuri albe
nu mă gândisem până atunci că poate erau toți morți
dar ei treceau prin pereți fără niciun rost
morți ai nimănui lângă oamenii nimănui
și cine-ar fi crezut că în loc să dărâme pereții vor zidi ușa