Așteptam prăbușit într-un scaun de pe un aeroport străin,
iar printre degetele mâinii, care-mi proptea tâmpla, se scurgeau gânduri sleite de lehamitea banalității așteptărilor prin aeroporturi străine.
În jurul meu era atâta forfotă, aterizări și decolări succesive într-un ritm dirijat de creiere nomade.
Începeam să mă simt ca în liceu, la ora de franceză,
când se instaura Babelul, iar profesoara ne amenința cu zâmbete și gesturi de balerină.
Era totul pierdut, pe la sfârșitul anilor '90,
franceza devenise o femeie ușoară,
care începea să fie terfelită de adolescenți fără scrupule.
În sfârșit, a sosit momentul îmbarcării,
Îmi iau rămas-bun de la scaun, care tace...
Poate ar vrea să-l ia și pe el cineva, să-l ducă să vadă de unde vin și unde pleaca toate acele trupuri care-l părăsesc de fiecare dată după ce le-a ascultat, cu urechea lui de plastic, povestea inimii.