e firesc
să ne privim prin luneta desculță de patimi
între noi luna atârnă ca o limbă de câine
departe
ceasul își îndoaie orele
abia acum
când se culcă soarele din artere
sar asimptomatic
nervi de lumină
opac mi-e gândul
până la tine străbat o geografie străină
de orice virtute
licoarea își scaldă umerii mici de madonă
curbele ei mă aruncă în visul din vis
din care mă trezesc mereu cu o silabă în plus
ah
cum rupi flori carnivore și le numești după toate nopțile oloage
cum oblojești apoi timpul
și-l minți cu versuri albe
albe...

mușc din această lună ca o felie de pâine
ca un măr pe jumătate copt
din sâmburele lui să-mi fac o trenă
pe care târăsc spre rug
mireasa cu ochi de pământ
și cuvântul pe buze
să-ți spună

”mă crezi?
acesta nu e un poem de dragoste”

(între noi luna atârnă ca o limbă de câine
departe)