lumea curge aproape firesc...
eu de piatră mă țin
de piatră mă dau
de piatră mă găsesc

se duc la vale bolovanii seci
pasivi în apa veșnic curgătoare
se lustruiesc în ape reci
și-ajung fărâme in serena mare

răsar din fluviul mediocru
sub dalta apelor măiestre
sculpturi fără de suflet, fără soclu
măcar de ar ieși statui ecvestre!

iar eu m-agăț prin apele turbate
de alte pietre mă lovesc
mă las înfrânt de cataracte
sau într-o stâncă tare mă proptesc

oprește-ți apele învolburate
în stăvilarul pietrei mele
păstra-vom undele curate
să oglindim în ele stele

din piatra-mi seacă am să-ți curg izvoare
cu dulcea-ți apă să le împletesc
pierdută piatră-ntre hotare
în iazul meu să te opresc!

iar tu cu razele de soare
mii de culori să-mi strălucești
să ne prefacem în cristale
tăișuri noi să-mi șlefuiești

în ciuda iminentului torent
vom îmblânzi șuvoaiele-n dantele
și vom marca fastuos acel moment
cu semnătura miilor de perle

și de va fi să ne înece
potopurile infernale
cădea-voi trist în apa rece
păstrând în mine însă gustul apei tale

în juru-mi apele-s turbate
din când în când eu mă opresc
din valuri strigătu-mi răzbate:
„nu curg cu lumea, mă rostogoleeeesc!”