Ca o zi țesută cu ore de luni eul tău se deșiră în peretele care abrupt iese din șira spinării dincolo (Straniu. Nu te doare. Îl simți doar ca pe un șarpe părăsindu-și văgăuna... și... rece-rece-receeee). Din privirea ei cu două înțelesuri. Tipic feminină. Din tulpinile rămase necrescute implorând timpul să se-ntoarcă. Să o poată lua de la capăt ca și când nimic nefiresc nu s-ar fi întâmplat. Nările tale respiră același ceai verde. Doar verde. Atât de revoltător de „doar verde”. Făcut acasă în repezeala mecanismului imuabil care te reprezintă. În hârțogăraia din birou pe care nici măcar nu o mai remarci. Din tine animalul tânăr iese numai când ochii simt mai puțin apăsarea tavanelor. Pândește secunda ca pe o ciută regenerantă. Te vede de deasupra: porți pe umeri toate generațiile de dinaintea și de dinapoia ta cu gesturile și reflexele lor mai mult sau mai puțin condiționate. Jinduiești automat să fii original. Ca pe haltere, iei cuvintele cu amândouă mâinile. Le strecori între tine și tine... aștepți (Acolo s-a săpat un rift în care ecoul e singura realitate). Când socoți că a trecut suficient de mult timp, te apropii de tine și îndrăznești să nădăjduiești că vei vorbi o altă limbă ce te va face să te aduni bucată cu bucată. Să te redobândești...