De unde vin,
nu mai este nimic;
am avut grijă să distrugem tot,
pe cât e omenește posibil.

Nu mai strigați, nu mai tăceți!
nu mă mai răsucesc înăuntru după chipul și asemănarea sângelui,
doar păsările – negre antene – mai pot asculta naufragiile
fără milă.

Am obosit atât de tare încât știu
că se poate trăi cu durere și singurătate
la fel de bine sau rău ca atunci,
acum când nu mai așteaptă nimeni
nimic.

Drumul, bătrân vânător de acvile,
ascute harponul și se uită la cer
ca la o sacoșă de rafie în care bate vântul.