Ideea-i multă când n-o prind, o pierd
când o cuprind cu plină conștiință.
Idei sunt multe, toate, proastele
se cățără una în alta și-și sculptează
o siluetă situată-n invizibil.
Adună tot și-ți dă cu vid!
Și fiecare-și stă cuminte-n inimi,
în colț, în cot sau pe faianță,
își intră demn în puzzle ca în frac și fără
să se ascundă par ascunse;
totul e mut, complet, întreg, perfect,
îl am în mine, dar nu îl găsesc.
Totu-i nimic, doar când îl crap, îl pierd,
și-mi văd ideile una și una.
Dar singure nu prea au sens,
eu singură nu prea am sens,
mă doare lumea-ntruna...