câteodată e mai bine să-ți legi aripile
să fii ferit de tine în momentele
în care nu mai deții controlul
vertijul tău începe atunci când
prea sus fiind ai uitat cum era
mai jos cu o treaptă de-acolo de unde vine
în răstimpuri greu de calculat aroma
de cafea de iarbă sau de dimineață
de poveste de iubire banală pe care ai încercat
cândva cumva s-o eternizezi s-o unicizezi
copilărește făcuseși o ramă cu ochii goi
știai însă că depindea doar de tine s-o umpli
în mare parte aveai dreptate
aroma... aroma... o fantomă nările adulmecă-n gol
nu mai găsești nici noptiera din cireș
nici cartea de rugăciuni nici măcar
agenda pentru a doua zi rețeta pentru sentimente
păsări calde ce nu-și părăsesc niciodată cuibul
nici bricheta și nici tabieturile tale masculine
care nu-mi displăceau întotdeauna
când dai să prinzi
cuvintele o iau la goană
îți scapă printre degete și te provoacă
să găsești alte coduri și chiar ai face-o
de n-ai fi atât de obosit de timpul ăsta greu
mult prea omogen care nu mai miroase a nimic
nici măcar monocromatic nu mai este
vertijul tău continuă atunci când
încerci să mă strigi nu auzi decât ecoul propriei voci
sugrumate în necuvintele care și ele stau să plece
într-un fel anticipaseși urmările
când ai vrut să cobori să te reinstalezi
în pământul reavăn fertilizat din care
chiar dacă azi nu vedeai nimic
peste un timp aveai să te găsești înconjurat
nu doar de naufragii și de orizonturi care
cădeau unul peste altul obturând lumina
ci chiar de tine însuți cel adevărat
acel bonom care-și făcuse un hobby
din a împăștia zâmbete și licurici prin buzunarele
de la pieptul meu niciodată falimentate
așeza masa și-mi presăra obrajii cu panseluțe
îmi plăcea să pășesc printre pajiștile tale
și o făceam discret ferindu-mă să nu trezesc semințele
azi nici eu nu te mai pot striga
urmez un calendar diferit în care
diminețile și amurgurile sunt însemnate firesc
cu prelungiri în ziua de ieri niciodată uitată