Câtă liniște se-nchide-n mine
de se iscă din senin furtuna
și bat clopote-n cuvinte!

Cad pietre din cerul de plumb
cu atâta răceală
înghițind aburul cald și uscat.

Ochii stau să lovească
cu săbii tăioase
marginea lungii răbdări
în care mă zbat,

de mă vindec de iubirea trecută
cu alta de fruct
mai dulce ca fructul.