Înainte credeam că poeziile se fac uite-așa:
Vine poetul din subsolurile periferiei sa se-ntărească prin cîrciumile din centru,
Vine, trage-o dușcă, apasă pe glanda nebuniei
Glumește, hohotește, sparge candelabrele în două-trei bisercici,
Și gata pozia.
Toți il v-or privi ca pe un blestemat și-l vor mai blestema odata,
El va porni pe jos cu nervii întinși la maxim spre periferia lui,
Va trece pe sub geamul Mariei:
-Maria, ieși Maria, te măriți Maria, Doamnelor și domnilor, Maria se mărită.
-Nu-i nimic am sa trăiesc și mai departe și fără tine, Maria.
Și ziua urmatoare poetul în subsolul plin cu cărți vechi, va scrie Opera Magna.
Și nu-i așa?
Aproape, doar ca acum știu ca poeții adevarați nu mai există.
Acum poeții aleargă din urma mașinilor scumpe, și duc un mod de viață decent, scriind pentru cine le plătește mai mult.
Ce li-i lor de Faust, Vai, vai sărmane Dionis.
Acum poeții nu mai suferă de foame, din cauza asta nu mai nasc briliante
Iar cei care nu mai nasc briliante nu se mai numesc poeți.
Ieșiți din taverne să vă văd pe voi poeții adevărați,
Ieșiți din morminte și băgați frica-n oasele celora care știu prețul fiecarui cuvînt și la fel ca damele cu moravuri ușoare la marginea străzii, așteaptă sa fie abordați în campania electorală.