cândva, un tren cu ferestre ovale
precum duminicile,
va alerga pe un câmp împovărat de frig, ca suflarea morților
în timpul priveghiului,
va fi o noapte din nord în care noi,
doi insomniaci,
ne vom săruta la nesfârșit,
gândurile tale se vor scurge, sfioase, în palmele mele,
ne vom iubi ca niște vechi păcătoși
care-și împrumută țigări,
zile,
amintiri,
regrete
și nori

va cădea peste noi o tăcere cu care ne vom tapeta ochii,
vom fi doi orbi și o mare de liniște,
vom avea lacăte la gură, inimii îi vom cere să se oprească,
oprește-te, dracului!
măcar să nu mai auzim cum scârțâie timpul în noi,
în riduri,
în oase,
peste ce nu reușește să ne apropie,
să ne despartă,
tu locuiești în atriul meu stâng,
eu am o vizuină la tine în suflet,
răsuflarea mea caldă de animal hulpav, iată, atât de dulce te înfioară,
șșt, iubito, să ascultăm acest alb orbitor
ca un vas care naufragiază în frig

prin fereastră, vom părea doi licurici
peste care a căzut bruma,
vom dârdâi în noapte, de parcă am emite semnale de-adio,
trenul nostru
va alerga prin venele tale pline de sângele meu,
măcar să vină un fel de sfârșit
care să ne sugrume cât se poate de tandru

vom fi două tăceri care așteaptă răspunsuri,
atât de dragă-mi vei fi că mă voi deghiza în șosetele tale de lână,
voi fi căldura care-ți mângâie tălpile,
îți voi apărea în vis ca un saltimbanc suspendat între o îndoială și alta,
în ceea ce te acoperă cu atâta mister,
peste noi va fi noapte,
va ninge,
va ninge continuu
până vom fi din ce în ce mai puțin