timpul ce-a rămas al vieții
în loc de un singur sezon
despre o simplă simfonie
în loc de-un singur căntec
voi pleca
să rup secera
că timpul nu își i-a revanșa
este speranța

mâine, în zori, când cerul se albește
plec; ști și tu că pot să aștept
voi merge singur prin pădure, prin munte
că nu pot sta departe de tine mai mult

ești in picioare pe pleoapele mele
părul tău înfașurat pe deget
ai culoarea viselor mele

merg cu ochii fixați pe gândurile mele
văzând nimic, auzind nici un zgomot
recunoscând singurii ochii, singurele stele
alergând dupa singurul meu antidot

vorbind cu nimic de spus
zâmbetul tău nu mă lasă să dorm
te iubesc și-n zi cu soarele apus

vezi tu? pentru iubire
putem face vara
putem face iarna
putem obține cerul
putem ronțăi pământul