Tânjești, din lumea ta albastră, spre liniștea de mucava,
știi bine că acolo-i seara când te așteaptă cineva,
să-ți dea surâsul printr-o ștanță, făcându-l sincer și deplin,
încât să fie mai aproape de nasu-ți fin și acvilin.

Și, când veți potrivi măsura, un cântec plin s-o auzi,
din Răsărit la Soare-Apune, din Miazănoapte-n Miazăzi.
Hoinari atunci, veți prinde clipa de un picior și, printre maci,
vă veți juca voioși de-a prinsa, apoi vă veți iubi în draci.

Când noaptea va veni deplină, să cearnă-n susur de izvor
praful stelar, drog pentru vise, lumina lunii drept covor,
nu te-amăgi: e dreptul nopții să lase gândul ei nebun
celor îndrăgostiți de vise, uitând că somnu-i căpcăun.

Căci unde-auzi ades brașoave, chemări obscure sau hazlii,
decât la noaptea prefăcută, când o apucă pandalii?
De-aceea-n lumea ta albastră rămâi, nu-i focul prea aprins,
încât să nu-ți astupi urechea, să nu rămâi apoi surprins

că ai dat vamă frumuseții deșertăciunea unei veri,
și-apoi să te scufunzi deodată în neplăceri și în dureri.
Mai bine ia ștanțează-ți visul cu forma vasului de lut
în care-aduni izvorul vieții! M-auzi? E bine. Hai, salut!