Și aduna cuvinte pentru judecata lui de apoi; le separa pe cele mici de cele mari, făcea grămăjoare după rostite și nerostite, le punea unele lângă altele până pereții rămâneau goi. Cu urechea lipită de piatră asculta cum focul ardea și ei gemeau fericiți pe rug. Dumnezeu nu apucase s-o rupă din coastele lui și erau una cu pământul din ziua dintâi. Nu era nici minciună, nici păcat, nici bine nici rău, nu era nimic și din nimic se născură toate. Și-a mers cu ea în piept ninsori la rând și-au mers departe până la orizontul pleoapelor.

Cu fruntea sprijinită în palmă inventaria nopțile în care înmuiau hotarele în beznă, privea prin aer cum arătătorul lui îi desena pe sâni conturul închisorii. Atunci se repeziră vameșii. Cortina se risipi ca o pulbere. Cuvintele se desperecheau, chipurile se alungeau și intrau pe rând în zidurile găunoase.
Prin fereastra deschisă încă se mai auzea foșnetul săbiilor. Scaunele aplaudau goale, gândurile îi ieșeau prin coaste ronțăind. Spre stele se înșurubau în liniște rotocoale perfecte de fum.