I
De după norii negri, în tainic miez de noapte
O galbenă lumină reflectă-un suflet viu
O inimă de geniu, în piept îi spune șoapte
Ce face să se simtă într-un amar pustiu.

II
De marmoră e fața plecată în tăcere
Doi ochi ca două stele ce-s pline de mister
Un suflet viu se zbate lipsit de mîngîiere
O minte luminează ca luna de pe cer

III
Mereu stă în tăcere neînțeles de nimeni
Ca o statuie tristă a unui Gînditor
Și vîntul singuratic înlocuiește oameni
Căci oameni-s ca vîntul secund și trecător.

IV
Un demon ce se zbate în trup ca-ntr-o cutie
E un blestem angelic să fie muritor
Doar stelele-i văd soarta, și văd că-i nebunie
Să umble pe pămînt mereu rătăcitor

V
Un geniu e un înger ce-și ispășește vina
Primind ca o pedeapsă să fie efemer
Nemuritoare fapte lui îi întorc lumina
Făcîndu-l, însă,singur ca Luna de pe cer

VI
Pe banca din parc singur stă în tăcere
Un simplu bărbat ce așteaptă sperînd
Un suflet pereche ce va fi să-i ofere
O pace și liniște în al său gînd

VII
Însa fierul și lutul nu pot fi împreună
Și soarta vrea să fie singur mereu

Trupul lui e dintr-o harpă o strună
Sufletul,însă,e al harpei Orfeu

VIII
Mereu lui fața-i va fi albă-n tacere
Și gura de geniu mereu va tăcea
De lumea sa tainică nu va mai È™ti nime’
Căci simplu om vede doar ceea ce vrea.