De Bogdan Tofan

Mă plimb desculț, îngândurat,
Pe lângă mirosul de brad
Udat de ploaia ce ne-ncetat,
Mă cuprinde ca-ntr-un sărutat

Și plouă peste al meu sat,
Cu picăturii de plumb aruncat
Peste oamenii preschimbat,
Într-un griu minunat

Casele sunt ude iară,
De ploaia ce omoară
Praful de pe ulicioara,
Hoinărit în prag de seară

Privesc iarăși peste sat,
Cum cu mare bucurie e scăldat
De ploaie încununat
Și liniște încântat

O liniște de mormânt,
Cernuta cu un argint
Picat din cerul involvurat,
Din norul cel înfrigurat

Totul e preschimbat-n ceață,
Mohorâtă și frumoasă
Peste satul plumbuit,
De ploaia fără sfârșit

Acum sufletul mi-e trist,
Când văd satul un abis
Scufundat în nor și ploaie,
Cu o tristețe tremurătoare

Dar mă-nveselesc pe loc,
Când văd bucurie și joc
Al pământului înviat,
De plante, gaze, presărat

Și mă închin în fața ei,
Cu noroi pe genunchii grei
Mulțumindu-i că a dat,
Viață și liniște în sat.

01-Feb-13