Nu vrei să pleci din pieptu-mi troienit,
Așa cum eu nu pot pleca din tine,
Dar este-n noi ceva fără sfârșit
C-un început ce pare că nu vine.

Îmi spui mereu că nu-ți dorești „nimic”
Și mă trimiți la poluri iluzorii.
Crezi că dorul îmi este-atât de mic?
Am să deschid muzeul cu memorii!

Doar atinsă, gura-ți, încă doare
Închis e tot în tristul trandafir
Uscat, acum, că hoinarul soare
A luat cu el și ultimul zefir.

Fulgi rubinii acoperă nămeți
Și-o străină cale fără niciun drum,
Ce conjugă doar: „îngheț” și „tu îngheți”,
Se-așterne-n noi cu dor de-un nou „acum”...