nu am fost niciodată surprins de cum fac lucrurile
și când toate vin de-avalma e și mai greu
să găsesc ceva din care să tresar,
sau că aș putea avea mai mult de atât.
când eram copil,
nu înțelegeam de ce oamenii sunt atât de diferiți.
de ce tata nu simțea ca mine
fără ură
și doar i-am arătat de atâtea ori
că eram acolo și îmi făceam griji,
îl împingeam în inima lui să vadă mai bine tot ce e rău
și lipsa unui tată.
și nu l-am înțeles niciodată
de ce a vrut să îmi facă la fel.

ultima oară când l-am văzut așa,
am știut că nu se va mai schimba.
și nu pentru că nu poate.
el e tatăl meu,
iar eu sunt fiul lui
și asta va fi gloria noastră.
pentru că undeva în privirea lui am să mai văd
măcar o dată, căutarea
până unde am ajuns.