Cartea Poemelor

*** 15 ***

Pe-aceste plaiuri…

[partea a III –a ]




Pe-aceste plaiuri,

Privit-a sufletu’ către frumusețile pământului

Și a început să picteze tot ce zărea…

S-a născut, de-a lungu’ vremii, mulțimea de tablouri,

Care mai de care, să farmece pe-oricine, cu frumusețea sa;

Că privit-a sufletu’ către primavară

De și-a văzut copilăria,

Momentele când totu’-i ca-ntr-un vis

Și n-ai mai vrea să te trezești

Când în culori te încongioară… un paradis…

Și atunci, pictat-au chipuri de copil, artiștii

Ca să-ți arate felul cum erai, cândva,

Când totu’-n giuru’-ți era atât de viu

Încât și acum, ai vrea să retrăiești,

Pentru o clipă-n plus, fericirea,

Chiar dacă sufletu-ți oftează,

Ca un pribean, într-un pustiu

În care nu-și găsește oaza…

Dar iată, ca un copil, te trage iarăși, de mână

De-ți arată că acel chin, ți-e pe sfârșite

Și salbele înverzite, ți le-a depune-n palmă

Cu degetele-i micuțe,

În zi de primăvara,

Când toate-s înflorite…

Privit-a sufletu’ lor, către vară,

Iar culorile, s-aprinseră, tacit, pe pânză

Atunci când vântul căldicel, devine așa de-ocrotitor

Încât iți vine să-mbrățișezi, de-ai fi femeie,

Seară de seară, acea briză,

Cănd păru-ți flutură, ușor,

Și rochie lungă îți așează, de te numește zână…

Apoi, raze de soare, s-agită, să dea lumină

Iar ochii tuturor, se-nveselesc

Căci norii, sus, pe cer, se-mbujorează

Când paserile, pre limba lor, vorbesc…

Da’ toate ... parcă nu vor să se termine

Iar pictorul, demențial,

Amestecă în fel și chip, cu cea răbdare,

Culoarea, pe paletă

Ca mai apoi, să o întindă drept fundal

Spre bucuria vieții… care…

Îi șade bine când se reflectă

Într-acea oglindă…

Iar ramele-i, s-adună, în spirale

La fel cum iedera se-ntinde, pe copaci,

Cu miile-i de brațe, acaparatoare,

Și sărutând adesea, mușchii umezi,

Își face cale printre scoarță,

Până ce încep a cade frunzele

În zilele de toamnă…

Atunci, totu’…

Se schimbă-n ruginiu…

Copacii, se scutură,

Parcă răpuși de boală

Iar vântu’ rece pe dată

Strânge în juru-le roată,

Fiecare frunză…

Pictorii, atunci, șad

Între triști și veseli,

Născând melancolie

În cea fost cândva,

Pe pânza albă,

Culoarea vie…

Și uite-așa,

Cu nostalgie,

Vine… iarna…

Iară totu’-n giur, îngheață,

Pân’ și pensula,

Din mâna lor,

Parcă tace…

Moartă,

Fără de viață…

Da’-ntr-acelea clipe,

Din ceruri, cad,

Rând pe rând, fericite,

Cristalele de gheață…

L-a-nceput, mai slab

Și-n timp… s-agită

Printre frunzele de brad…

Ah, voi, pictorilor!

Minuna-se-va sufletele

De tablourile vieții

La fel ca-n clipele

Sublime, fără de prihană,

Ale tinereții…

Iară voi veți sta, colo-n biserici,

Cu pensula-n mână,

Amestecând pasteluri, în vitralii,

Ori, la strană,

Pictând doar îngeri,

ÃŽn sufletele voastre

Având doar voie-bună

Ce va să le-mpărțiți,

Drept daruri, către alții…

Fi-vor și ei,

Pentru o clipă-n plus, fericiți…





©Th3Mirr0r