PICIOARELE SOLDATULUI

Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaÈ™ de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
BORIS MARIAN