m-am târât cu speranță
la buza orașului unde am privit
câmpul de nisip până la orbire
era un viitor neîntrebat
care nu știa ce înseamnă echilibrul
și visul împreunat lângă un pământesc oripilant
păstra viul netransformat
în trepte verticale
pe toată lungimea orelor
asta în ideea că ar fi contat vreodată
din ce parte suferim de reciprocitate

de ce când speli transparența
eu mă ghemuiesc să plâng
iar când zdrobești un trup cu pumnul
va fi mort și pe o parte
și pe cealaltă

cerurile au chipuri
de plastilină modelată în fiecare dimineață de un inegal
aceste chiuvete din care se prăvălesc oceane
întregi de necunoscuți cu genunchi osteniți
de rugi
și sufletele întemnițate în cașaloți
urcați în mijlocul țărmurilor
ca niște epave

pentru ce au fost inventați îngerii
dacă există o singură cale spre tihnă
un singur ochi deschis de rugăminte
și muritori pe capete

a unsprezecea poruncă
și diminețile să fie singure
ca niște sate pline până la refuz cu bătrâni ai străzii
odinioară imaculați