Plouă de multă vreme în tăcere,
Se-aud în geam doar stropii în cădere,
Ce ne măsoară, cadențat și rece,
Tăcerea grea și timpul care trece…

Și nu mai știu de câtă vreme plouă
Mă uit la ceas și văd că este două,
Dar nu mai știu dacă e zi sau noapte,
Căci ploaia asta rece ne desparte

Aș vrea să cred că ploaia e de vină
Că nu-mi mai simt demult inima plină
Și că te vad atât de rar… și trist…
Și nu mai știu nici eu dacă exist,

Sau dacă sunt doar o închipuire
A celei ce trăia doar din iubire,
Iar tu… ești doar o umbră dintr-un gând,
Ce a căzut cu ploaia pe pământ…

Și nu mai știu dacă suntem tot noi,
Copii frumoși ce alergam prin ploi,
Sau suntem doi străini tăcuți, ciudați,
De viață și de ploaie speriați…

Două ființe mute, în tăcere,
Doi stropi de ploaie rece în cădere,
Doi stropi ce se vor sparge de pământ,
Doi stropi ce nu s-au întâlnit nicicând…

Încerc să te zăresc măcar în vis,
Prin ploaia ce se cerne din abis,
Să-ți dau deoparte stropii de pe frunte,
Să-ți răscolesc șuvițele cărunte,

Să-ți mângâi chipul trist și rătăcit
Și poate-și amintești că m-ai iubit
Și dacă vrei și încă mă iubești
Cred c-ai putea și ploaia s-o oprești…