,,v''-uri pentru bifat


Iată cum pleacă cocorii, desenând litere pe cer.
cerul devine o tablă a înmulțirii
cu pietrele care au rămas,
cu vântul care s-a dus,
cu fereastra ta încă larg deschisă
spre o păpădie desenată în coaja unui copac albastru.

Mă aplec peste o creastă de curcubeu și te văd
făcând cu mâna nu cocorilor, nu lumii ce va să le facă fântâni,
ci zărilor de unde au plecat, de parcă ai ști
fiecare “v” din “v”- ul săgeată
câte nopți a adunat lângă o poartă închisă.

știu că și tu ai avut o poartă, poarta de la gând,
eu însumi am adus câteva piramide și le-am așezat la intrare.
dar cuvintele au lătrat dinăuntru, ca și cum ar fi fost câini,
câinii tăi au născut lanțuri,
in zaua fiecaruia dormea un corb.

Corbul eram eu,
corbii erau inimi care uitaseră să izvorască a doua zi.
dar pentru că dormeai
ele și-au așezat ochii în vârfuri de oțel
și au devenit “v”-uri,
“v”-uri pentru bifat.