Abstract...
Regăsesc aceași lume ca și ieri: același parc, aceași stradă, același bloc,
același felinar și aceași lumânare care arde neâncetat...

Vezi tu...însă eu...eu văd că toate sunt la fel,
dar totuși nu-s.
Nu sunt, pentru că eu, eu văd totul mai amar.

Copilul de la colț,
Vezi!
Nu mai e. A murit!
Am auzit că o mașină l-a călcat. De ce?
De ce acei ochi albaștrii au trebuit să moară?
De ce în fiecare zi mor mii de suflete? Mii de iluzii...și speranțe...

Acel șofer beat e-n fiecare dintre noi, căci nu-i vedem în drumul nostru pe ceilalți,
suntem prea amețiți de propria existență, de propriul destin.
De ce doi ochi albaștrii m-ar opri din drum?
De ce o viață seacă m-ar face să meditez?

Mie mi-e bine așa...
... Și vrei să spui că mint?
Nu, nu mint Bătrâne, lumea ta e în acest stadiu jalnic.

Așa suntem crescuți: să fim doar criminali: criminali de vise
sau sinucigași de speranțe.
De ce să alegem drumul mai lung spre fericire? Sau să așteptăm dimineața?
Nu e mai simplu... beți fiind să o luăm pe scurtătură, să ne afundăm în noapte?

Da, Bătrâne, asta suntem fiecare dintre noi...
Toți ucidem cel puțin doi ochi albaștrii...și nimic nu mai e la fel...