Privesc prin ocheanul tau de om simplu
Admir culori pale, lipsite de viata,
Ciudat, un suras ciudat se iveste de dupa tamplele tale secetoase,
Aud ca ma strigi in diferite moduri, insa eu nu am nume,
Nu exista expresie exacta care sa ma urmeze orbeste pe niste trepte spiralate,
Sunt ce vrea ploaia sa fiu,
Sunt in fiecare picatura neatinsa de privirea superficiala a normalitatii.
Schiopatez cate un cuvant, cate o litera amortita de sunete,
Cate o soapta sfaramata de idealurile zilei de maine.
Sunt o creatura strecurata prin abruptul infinitului,
Comparata adesea cu 1,2 si 3.
Daca imi spui 0, imi spui ca sunt goala pe dinauntru,
Imi spui ca sunt om, ca n-am culoare.
Sunt pesimista, insa pesimismul meu reflecta o ultima urma a umanitatii pictate pe aura mea neintrerupta de liniste.
Traim doar de dragul de a trai?
Sau pentru ca cineva ne face avantul monocrom spre un alt coltisor umbrit de speranta?
Pana la urma, pentru toti sfarsitul marcheaza acelasi punct enervant la sfarsit de fraza ..