Aerul bâzâie.
Aud respirația cuvântului într-un sâmbure.
Seara sângele țipă, alunecând pe tulpină.
Mă dor literele și ochii lor!
Vedenii?..Aievea?..
Parcă văd printre rădăcini
cum se sfărâmă lumina,
cum aerul cade-
genunchii soarelui sărutând
nașterea îngemănată cu moartea.
Fluturi de zăpadă…fire de clipă, doar…
Hai să visăm, cât mai avem și-o aripă!

Dar unde?

Clipe îngrozite din jur!
Clipe de fum ce ne pictează respirația!
Cu partea cea mai dreaptă a sufletului
gândim vântul răgușit
și auzim nechezând cai de soare.
Ne strângem celulele și zeii istoviți de uitare…
Spasmul cuvântuli…
Aglomerare de sugestii…
Și-n starea aceasta se moare…

Sunt atât de sigură!

Pe sfiala pietrei,
încât vă rog:
“ Nu sfărâmați oasele cuvântului!”
Doar el, încolăcit în jurul tăcerii,
cu o pupilă îndepărtată
scoate întunericul din noi.
Doar el, srângându-ne de mână.
Și-un deget de uitare
bate dinspre singurătate:
“ Cum să desparți cuvântul
de simțurile noastre
înnegrite de fum? ”

Ileana Popescu Bâldea