Pleacă-n departare gândul, purtat de-a dorului suflare,
Rătăcind prin colț de lume, s-adâncește tot mai tare
Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,
Găsindu-și loc de răsuflare la un geam înterdeschis.

În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă
Și asemeni unei stele luminează gândul meu,
În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,
Ea, la piept imi strânge poza, s-o privească îi e greu...

Se așează pe genunchi și cu dragoste ăn glas,
Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi
Cad din ochii ei albaștrii și pe-obraz i-a mai rămas
Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!

Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,
Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.
A găsit la geamul tău forța ca să reușească
Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!