Aud cum zbor. Printr-un hublou
văd vântul, spălat ca de ploaie.
Și-un rost ciudat mă taie în ochi
c-o lamă subțire. Și doare.

Un zgomot cosmic deranjează
zborul cel rece. Din oameni.
Întorc spre soare o lacrimă amară
gândind… la neoameni.

O stewardesă se clatină încă.
Pulsează timpul în paharele goale.
Îmi șterg pantoful cu privirile lumii
și știrile cad pe scaunul moale:

„ O logică internă!
Cad codurile lumii!
Alergăm pe-o pistă greșită!
Orgolii…pe umerii vremii!”

Întorc capul. O lume boemă…
Ce mulți nebuni pe Pământ!
La margine mea, cu laptopu-n brațe,
stă un copil chinuit de-un cuvânt.

Un fir din pânza paianjenului mare
mă simt. Ce zbor neplăcut!
Aud avioane pe culoarele morții
…și-un zgomot tăcut.

Cu ochi obosiți, umiliți, revoltați,
îmi țin respirația, o clipă.
Pe-un nor de praf cosmic m-aștern
zicându-mi că-i Mare lumea cea Mică.

Prin hublou îmi e frig. Și văd
închisori pentru muguri, în zare;
ce-așteaptă tăcuți să-nflorească sau nu
în lumea cea Mică… dar Mare.

Vacarm. Lumini. Bruiaj și destin…
Se-aruncă cu suflete-n noapte…
Explozii în noi, explozii în voi…
Avion programat pentru moarte!

La ora sosirii, pe-o pistă de fum,
ajunge războiul. Ce noapte!
Și-un spicher anunță: „Avion prăbușit! “
Undeva. În lume. Departe…

Ileana Popescu Bâldea