-Ia să-mi spuneți voi acuma,
Cine a mâncat smântâna?
-Mămico, sigur pisica,
Pofticioasă-i mititica!
Când am plecat dimineață,
Cred că a rămas în casă.
Sincer, nici n-am observat,
Sigur s-a ascuns sub pat!
-O aducem noi îndată,
Chiar acum, la judecată.
Eu voi fi judecătorul
Și voi toți auditoriu.
Pisica privea mirată,
Se știa nevinovată,
Încerca să-și ceară scuze,
Nimeni să nu o acuze.
-Eu nu am făcut nimic.
Am prins un șoarece mic,
M-am jucat c-o vrăbiuță
Și-am lenevit pe-o băncuță.
-Taci, nu te scuza într-una,
Știm că îți place smântâna.
Ai uitat că astă-vară,
Te-a prins mama în cămară?
-Dacă minți, e complicat,
Pedeapsa ta s-a dublat.
Dacă recunoști, ce-i drept,
S-ar putea să te și iert.
-Te rog să-nțelegi, stăpână,
Nu am poftit la smântână!
Ca să recunosc nu-i greu,
Ce să zic? Nu am fost eu!
-Eu știu cine a greșit,
Nu-s ușor de păcălit,
Dar aștept ca vinovata
Să își recunoască fapta.
Și observ la cineva
Smântână pe fruntea sa
Și rochița e pătată
Iar la gură-i albă toată.
-Eu sunt, mamă, negreșit,
Uite, m-ai descoperit!
Îmi cer scuze, îmi pare rău,
N-o să mai fac asta, zău!
-Să minți nu este frumos,
De ești prins, e rușinos.
Greșeala, de-i asumată,
Pe jumătate-i iertată.

Aurora Luchian Vaslui