dacă mai mult decât
o simplă existență
de la care nu poți pretinde
decât anumite trăiri
îmi puteți oferi altceva...


nevoia unor
cerințe irealizabile
care să te-nchidă până la
închistarea totală
în gândul tău
mă fac să râd
la auzul glasului
care mă strigă pe nume
- parcă aș dispune de unul
în mod deliberat –
pentru ca să-mi acopere
modul existențialist
depravat...



nu poți cere puritate
unui morman de noroi
niciodată suficient de
atent privit
dar bine analizat...


oare accept limita
și dispoziția trăirilor
din aviditatea
de necunoscut?
dar ce pot cunoaște
mai mult
decât propria-mi existență
- reverie și tumult
veșnic nesatisfăcut -
insuficientă și prea simplă?