E clar.
Ceva se întâmplă.
Am câteodată o poftă nebună.
Îmi vine să spintec. pur și simplu
Acum, de plildă, îmi vine să spintec
tot ce are ochi și inimă.
de exemplu, un bărbat.
Să fie înalt, să vorbească frumos,
să îi placă poezia.
Poate...chiar să îl iubesc.
Dar îl spintec.
Iar cu ale sale coaste, o să mă zgârm între dinți
ca o sălbatică.
O să îi iau ochii în mâini și o să îi admir:
-Doamne, ce ochi frumoși!
Ar merita să plângă...măcar odată.
Iar apoi buzele...
cândva fierbinți și roșii
acum învinețite și reci.
O să le îngrop sub un maldăr de flori uscate,
care să le țină și mai reci.
Și tot așa până ce scumpul de el se va transforma în cioburi
și va fi oblăduit de pământ.
O să spintec tot!
O să spintec ficatul, o să ciurui pielea,
fiecare bucațică, fiecare unghie, fiecare fir de păr
până ce voi ajunge la suflet.
iar acolo o sa deschid ușa,
și am să mă strecor încet.
-Nu vreau să fac deranj!
Sunt obosită...
merg să dorm.
Mă învelesc cu sufletul lui