Nu mă mai pândesc frumoasele străzii
când trec pe sub ferestre,
să mă aștepte sub teiul înflorit
pe o bancă unde azi odihnesc.
Toate-s plecate, au luat timpul cu ele
spațiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.
Au mai rămas câteva amintiri
să întâmpin toamna cum se cuvine,
strâng avutul acasă.
Ploile-s lungi, nopțile în creștere
femeia adâncită-n gânduri.
O cumpătată preoteasă a toamnei
pune în rafturi fiecare gest,
șterge tristețea ca pe un praf
și seamănă încredere
în ungherele inimii mele sărace.

Păsări zburlite înving frigul și ceața,
așteaptă minunatele ninsori,
le chem cu firimituri de pâine.
Simt cum bucuria
topește iarna din inimă
și femeia întreține focul.