Singurătate

Pulsează în mine un boboc
Neudat și ne’ncălzit,
Ca un prunc uitat la o ușă străină,
Ca o carte nedeschisă încă…
E ca o conștiință bolnavă
De o febră a simțului
Care numai cu o privire
Se poate vindeca.
Arid și rece e terenul sufletului
În care se naște înfrângerea
Durerea și uitarea…
Cine-mi poate da o lacrimă ?
Cine-mi poate da un strop
Din căldura inimii lui ?
Numai așa va înflori înlăuntrul meu
Verdele cărării pe care
Ar trebui să merg.
În labirintul în care
N-am reușit să-i cunosc ieșirea
Dar ca un orb la colț de stradă
Mai bâjbâi printre culoare întortocheate
Și pun în gând o cifră
Pentru fiecare pas al singurătății.


Dorina Enuică


CEI CE NU CRED

Să crezi în frunza de mesteacăn
Când viscolul pomii-i dezbracă,
Să speri că stârcii albi mai vin
Pe ramuri goale cuib să facă.

O lacrimă să cadă seara,
Peste gândul rău al zilei
Si clepsidra să se spargă
Doar din ruga nefirească
A durerii și a milei.

Golită inima de vlagă,
De iubire și de spaimă,
Să cuprindă-n sânge negru
Doar un fir în rădăcina
De renaștere și faimă.

Vor ieși ca din cenușă,
Pentru alții, pentru ei,
Alte ore, griji și temeri
Pentru cei ce nu vor crede
Nici în vise sau onoare,
Nici în legi și nici în zei.

Dorina Enuică