Cred că de-atâtea cuvinte
Măinile ne-au devenit scrisori
Mototolite-n mănuși de vânt,
Iar vocile un portțigaret
De idei revândute cuplurilor
Cu același nume de cântec de lună.

Rar se cred ochii noștri
Forma unui sentiment, iar atunci
Poruncim zenitului să frângă scrisorile
Înmânușate-n umbre
Într-un unghi cabrat la răscruce.

Te ating în praful răsărit
Din coapsele fugii noastre ,
Auzind cum murmuri credința
Picurată în cupa trecerilor
De suflete oarbe de prea multă lumină.

Oare ai lăsa timpul să mă stingă
Viu pe cupa buzelor tale
De cenușă aprinsă,
ÃŽn ultima trecere
A pelerinelor cusute
De coapsa unei iluzii sfinte ?