Treceam pe lângă ușa sufletului tău
Și am simțit nevoia să intru în vreun fel.

Am bătut mai întâi încet, încercând
Să nu trezesc vecinii, care parcă dormitau
Și ei
Și nici Cerberul de la intrare, care cu
Capul în piept, moțăia cu gândul, pesemne
Că nu prea avea ce păzi.

Dar nu mi-a răspuns nimeni.

Apoi am bătut mai tare, încercând să atrag
Atenția sufletului tău ignorant
Care nu dorea să mă bage în seamă
Să-l fac să tresară din letargie și
Să-mi facă și mie loc să intru
Că, poate, au mai rămas niscaiva
Locuri libere, să mă așez și eu
Măcar la strapontină

Dar nici acum nu mi-a răspuns nimeni

Zile și nopți la rând am tot încercat
Să te întorc cu fața către mine
Să mă vezi și să mă auzi cum stau
Încrâncenat, cu ochii ațintiți către
Gaura cheii, să prind măcar o urmă de mișcare
În spatele ușii sufletului tău.

Dar liniștea era, întotdeauna, apăsătoare.
Și pentru că nici gardul nu am reușit
Să-l sar
Mi-am luat inima în dinți
M-am transformat într-o coală de hârtie
Pe care am scris, apăsat, un
“Te iubesc”
Și m-am aruncat pe sub ușă.

Cât va dura, oare, până o să mă vezi ?

Și-mi mai este teamă să nu te prind
Într-o zi proastă, când
Plictisită, ai putea să mă ridici de jos
Să citești și să mă arunci
La gunoi.