PRIBEGIE

Când vei citi toate acestea voi fi deja departe,
Pierdut prin veacuri de întristare și de singurătate.
Iar când o lacrimă de alean din ochi ți se va scurge
Voi fi doar fumul disipat , ce pleacă încet, se duce…
Și nici măcar o vorbă, nu am să-ți mai pot spune,
Căci calea vieții azi mă strigă, mă prinde, mă răpune…
Doar drumul îmi va fi, de azi încolo, soarta
Iar restul e doar amintire și-nchisă este cartea.
Pe vechi poteci din vremi uitate am să pășesc acuma,
La steaua nordului privirea-mi va lăcrima într-una.
Și triste urlete vor trece, departe, în ecouri,
Când luna rece se va pierde, se va ascunde-n nouri.
Cu inima în piept zdrobită, prin dârele de sânge
Am să revăd iubiri distruse prin ochiul care plânge.
Pe veci, străin de al tău nume și cu priviri pierdute
Voi rătăci de-acum prin creste, în inimă de munte,
Și doar o undă de lumină pășind prin întuneric
În minte mi te va aduce, pe tine, vis feeric.
Pierdută fii-vei printre valuri de dor și jale amară,
Cum soarele în zări se pierde în serile de vară.
Dar de acolo din înalturi, n-am să te uit vreodată
Și ca un înger vei rămâne, frumoasă, neîntinată.
De-a pururi vie în raza nopții, genune de dorință,
Vei sta ascunsă printre aștrii, tu magică ființă.
Și-n ziua când pe drum de stele, destinul mă va duce,
Și cea din urmă răsuflare din piept mi se va scurge,
A mea privire încețoșată de-a morții agonie,
Te va chema ultima dată…iar liniște să-mi fie.
Și cuprinzând în palme cerul de dincolo de lume
La pieptul meu cu dor te-oi strânge, iubita mea, minune…