credeam că azi las pauză între cuvinte
așa sunt eu, mereu îmi doresc un refugiu
doar pentru noi, ca o tămăduire a apelor
privesc înapoi și habar nu am cum au trecut atâtea zile
se împlinesc șase ani de la primul țipăt de mamă
atunci am alintat, spre amiază, toate păcatele lumii
acum mă întreb giorno e notte pe unde mai pot să lipesc ploile
tu și eu încăpem în această sarcină cu perdele
a miracolelor ce au să vină
fără tine, am înălțat zmeul în grădină
cu ochii căutând o fereastră
înlănțuiam surâzând amiaza albastră
era doar diferența de formă a întregului
am înțeles cum poate să umble prin sânge
regretul dinainte al zilelor pierdute
ascundeam numai un ochi ca o jucărie aproape stricată
toate lucrurile, chiar și tortul semăna cu altceva
decât ceea ce era – o parte de alb
ca o taină a celor mai lungi drumuri de la câmpie
plecam fără să țin pe nimeni de mână
mama rămânea făcând cu mâna
ca într-o veșnică, neînțeleasă fotografie
și totuși, bagajele sunt gata de drum
spre o altă și altă direcție
mai bine să nu întreb pe nimeni, încotro, până când
cât timp am să mă mai privesc în oglinzi paralele
cam asta e tot pentru azi, ca o pauză între cuvinte
între ziduri și ape cu acești șase ani în gând
îmi amintesc de parcă-i azi, primul țipăt de mamă
ca o pată de cerneală curgând dinspre curcubeul nașterilor