Pe copertele negre
Cad lacrimi grele.
Sau...sunt stropi?
Îmi plouă în suflet?
Porii mei nu simt umezeala.
Nu, nu mă plouă.

Îmi plouă.
Îmi plouă pe obraji.
De aici, din apropiere,
Cad lacrimi
Din mici nestemate verzi.
Plânge Dama de Verde.

Se scurge culoarea de pe coperte,
Mi se prelinge pe degetele obosite,
Se îmbibă în piele.
Iată: mâinile mi-au devenit hâde!
Trist.
Ce-i cu tine, Damă de Verde?

Se desprind copertele negre...
S-a întristat jurnalul?
Da, cred că da...
De mult n-am mai scrijelit
Paginile gălbui
Cu penița posacă.

Cad copertele...
Uf! le-am scăpat...
Cad copertele în baltă,
În balta cenușie, lugubră.
Cad copertele în cocteilul
De lacrimi și stropi.

Șed într-o baltă învolburată.
Îmi tremură picioarele.
Văd în palmă
O ultimă picatură de negru.
Îmi plânge rana
Și se evaporă picătura de negru.

Mi se atrofiază trupul.
S-a făcut fărâme.
În ce-am să mă preschimb oare?
Destinul e implacabil:
Trebuie să fiu o carte,
O carte cu coperte negre.

(7 august. 17:23)