Un cer închis, cumplit de greu,
Apasă pe sufletul meu,
Plouă mai mult ca înainte
De udă morții în morminte.

ÃŽngerii negri stau sub plopi
Și se adăpostesc de stropi,
Așteaptă-un semn fiindcă vor
Ca să pornească iar în zbor.

E cerul greu de-atâtea clipe
Și grele sunt a lor aripe,
Culeg vieți, seamănă moarte,
Mai e puțin până departe.

În urma lor rămân pustii
Și munți și dealuri și câmpii,
Sate și-orașe adormite
Pline de case părăsite.

Soarele-mi pare tot mai rece,
Viața așa de ușor îmi trece,
Timpul este puțin pripit
Iar Dumnezeu a obosit.

Nu mai e vorba de răbdare,
Din ce în ce plouă mai tare,
Doar inocenții mai au șansa
Să se aline cu speranța.

Deși-ncepea ca o zi bună
A început să fulgere și tună,
Nu se arată adevărul
Dar văd că se deschide cerul.

Un tunet larg, un vânt tăios
Mă iau și mă aruncă jos,
Eu simt ușor cum timpul zace
Dar în sfârșit acum e pace.

O atmosferă încărcată
Și-un aer ca de judecată,
Ca să arate-a Lui putere
Ne scufundă în tăcere!