E vast, e pustiu,
durere-n tăcere,
de-a suferinței rană viu
întru înviere…

când spre iertare se-ndeamnă
gândul unui muribund sărac,
aprind-o lumânare arsă de teamă,
mă pătez cu ceară ș-apoi fac
semnul crucii privind cum mâna-mi
se-ntărește-a povară,
iar partea dreaptă-mi
i-galbenă a mort,
căci stânga asupră-i
încet se-coboară,
pielea scrijelindu-i
lăsând dâre de foc...

gol și-ntuneric doar mă-nconjoară,
iar eu, la mijloc trepidând,
ale părului fire sunt negre de ceară,
pe chipu-mi străveziu se vede curgând
...umila iertare...

e ploaie si vânt,
în pustiu sau în zare,
iar norii plângând,
și iarna răsare
din focul arzând,
din flacăra-i mare
se naște-implorând
...umila iertare...
a unui muribund
cu lacrimi rebele,
de pe pleoapele-i grele
sânge picurând,
din trupu-i vlăguit
vertebre rupând,
ș-inima i-a amorțit
când dorm în lalele
suflete gemând,
frânturi de durere
cu iz alb de pace
dezvăluie-n tăcere
cum în țărână se preface
moartea – liniște și iertare...

e foc obosit,
și apele-s murdare,
pustiul a pierit,
păcatele-s amare;
cu spiritul slăvit,
cu brațele deschise,
îmi cer iertare
îngerilor din vise...

Azi
Moartea
Infinit
Naște