Tu auzi zgomotele?
Trăiești ca și mine,
frica de lumină?
Necruțător te dezbracă
ochiul din fruntea lumii
ațintit asupra ta
ca un balaur c-o mie de fețe,
multiplicîndu-și sensurile 'puținului'
la fiecare clipă,
se va naște un altul...

da, atît de puțin ești, iubito!
atît de puțin sunt, frumoaso!
sunt,
da sunt,
adevărul brut, neșlefuit
și mi-e rușine
și m-ascund prin colțuri
și mi-e frică de ochi
frică de lumină!

Un monstru
sunt
om
de aceea pe lumină nu mă vei întîlni niciodată!

...de aceea m-am îndrăgostit de întuneric,
ca fata de carne, de Luceafăr...

-Arta e doar o simplă exprimare a frustrării-
nu va recunoaște niciodată artistul,
cînd oglinda-i șoptește viziunea primordială
a Divinității.

Privește pe întuneric
frumusețea mea
norul meu
din negru –
umbra mea
din lemn de foc –
cenușă...

Sunt.

Nu sunt
decît o pagină plină de semne negre
un moment rătăcit
pe malul existenței.

val după val,
după val...
...
mă-mpuținez
tot mai
departe
f r u m o a s ă doar
de noapte.