Era singur. Era mai singur decat siguratetea insasi. Incercase de nenumarate ori sa se sinucida, dar fara folos. Moartea il refuzase de atatea ori incat pana si actul in sine devenise o cauza a singuratatii lui.
S-a angajat la o firma. Nu a scapat nici atunci de singuratate fiindca facuse greseala sa se angajeze la o firma de impartit fituici prin blocuri. Nimeni nu ii raspundea la salut, nici el nu saluta pe nimeni.
Intr-o zi m-a intalnit pe mine. Nu l-am salutat, nu m-a salutat, doar m-a privit si am simtit prin ce trece. L-am invitat la o cafea, nici nu vroia sa auda. Credea ca o sa incep sa ii rad in fata, ca eu am mai multi prieteni decat el. Credea ca aveam de gand sa il folosesc precum o jucarie si mai apoi sa-l arunc. Adevarul este ca asa am facut. Dar ce credea el nu este nici pe departe ceea ce i-am facut eu lui. Acum eu sunt singur. Dar nu ma sperie singuratatea. Ma sperie privirea trecatorilor si spusele pasarilor. Atata tot. Nimic mai mult, nimic mai putin.
Intr-o zi o sa apara un om in fata mea. O sa ma invite la o cafea. Macar o sa am un minut cand nu o sa ma simt singur. Macar atat, nu?