Sălcii pletoase
în negura vremii
îmi strangulau voința
și ruga de a fi
ce ploaie în reci stoluri
sinucigașe gânduri
ropotitoare roiuri
îmi înghețau făptura
ud până la prăsele
sufletul pâlpâia
abia

Locul feeric al viselor cu tine
fugise spre niciunde
străin, lipsit și gol
cu sufletul jertfit
în rugul de mătănii,
din ceruri monoton
ischemic universul
se prăvălea
în vuiet mut,
șarpele de plumb
ce nemișcat părea spre vale
căra greoi puroiul lumii din amonte tot
amenințând înfipt sub diguri
drăcesc, cleios, tăcut
fără cărare spre trecut
ca vadul spre o altă lume



Ieri au plecat spre țărmuri albastre finii mei dragi, prietenii mei de-o viață.
Au plecat în drum spre piața de flori... au plecat împreună așa cu au fost mereu... Doi oameni cuminți, buni, modești, cu frica lui Dumnezeu, părinți, s-au iubit până ieri pe pământ, printre noi, înnobilându-ne existența, încălzindu-ne sufletele, alinând durerea...
O Doamne de ce nu ne-ai lăsat împreuna până la urmă ?!