veștejită în umbra ungherului,/ vioară cu trupul scurs prin corzile rupte,/
înfiorându-mi privirea rece,/ își lucră neostenită pânza,/ sfâșiată nervos de trecerea noastră.

asprită de atingerile întinse din prea lungi depărtări,/ se scurge în beznă, ghemuindu-și spaima/ de luciul zeilor orbindu-i ochii mari,/ flămânziți de tristețe/ și neînțeles

odată a fost o fată frumoasă, cu degete lungi/ mestecând printre fire urzite
mreje de cântec/ coborât prin scutul oglinzii sparte/ în spade înfipte în mintea țuguiată coif/ să se înalțe spre cer

de-atâta lumină rotită amețitor/ în jurul făpturii ei pieritoare/ se cască funest
borta limbii de magmă,/ chircind-o în straie pitice înstelate prea greu,/
soarbe a cenușii strecurate prin colțul rupt al batistei,/ să acopere sângele închinat/ spre iertarea îndrăznelii cărunte,/ roase de foamea sugând pomenirile vechi