În week-end, am fost "la țară"; am în grădină vreo doi meri, fructele cărora aproape s-au copt... (deși, mi-au spus niște vecini, un urs, care nu era de pluș, se apropie alarmant de nepăsător de ceea ce este comestibil prin zonă)... Am ascultat pârâul care nu e foarte îndepărtat și, câteva momente bune, am avut senzația de dialog cu natura și de prezență a unei viori al cărei arcuș era mânuit de un vânt nostalgic... dialog întrerupt, firește, de monologul grătarului, compus din onomatopee gastronomice... ne-neglijat de schimbare mi-a fost și simțul cu cea mai persistentă memorie, anume cel olfactiv... iarba își pierduse din prospețimea de primăvară, dar începuse să împrumute din valențele vinului pus în butoi de lemn vechi din care gusta o țigancă tânără și aprigă, iar trandafirii nu mai puteau fi făcuți cadou unei june la prima întâlnire, dar vântul le ducea parfumul pe dealuri pe unde n-am fost niciodată... a fost bine, am uitat de noxe și blocaje în trafic, de agitație prea des inutilă și de cuvinte spuse, tot prea des, la fel de inutil... tu ai o "țară" a ta, un loc cu tablouri alb-negru cu bunici?